Însemnări din Bangkok (II)
Ajungem pe Suvarnabhumi, un aeroport modern, în care se lucrează zi și noapte pentru optimizarea fluviilor de călători care se revarsă în interior și care apoi pleacă spre centrul orașului aflat la 28 de km distanță, cu taxiurile, cu autobuzele sau cu trenurile rapide care pleacă de sub clădirea terminalului. Călătoria cu expresul durează 15 minute și costă 90 de bahti, aproximativ 9 lei iar cea cu taxiul costă 1500, adică 150 de lei. În ambele cazuri diferența între ei și noi e ca de la cer la pământ. Și când te miri, doamne, ce bine o s-o duci la asiatici, vezi că trebuie să iei viza de intrare unde sunt cozi uriașe, ca la intrarea în paradis pesemne, numai că aici sunt vreo zece șiruri interminabile unde stai ca boul, pentru că ei nu vorbesc limba engleză, dau doar din cap, ceea ce nu e de ajuns. Inscripțiile cu Emigration visa nu te ajută, deci stai ca vita, mai vine și o pitică îmbrăcată în uniformă de armată de frontieră și țipă, nimeni nu înțelege de ce, eu pricep cu îngrijorare că vrea să stăm la coadă câte doi de mână în rând, pitica are față de khmeră, mi se cam zbârlește părul. În fine ajungem la un ghișeu după ce am stat în picioare o oră, altă khmeră țipă și în păsăreasca lor să ne ducem la altă coadă, una mai mare; ne ducem, stăm și acolo 2 ore, curge apa pe noi, khmerii urlă, noi completăm formulare, răspundem cu calm, în sfârșit ne pun câte o ștampilă în pașaport și ne dau o bucățică de hârtie pe care trebuie să o păstrăm să o arătăm la ieșirea din țară.
Al dracu cine o să stea cu ochii pe hârtia aia, normal la prima ocazie am pierdut-o, ceea ce vă avertizez că nu e bine.
Pentru ei e un prilej să-ți dovedească că dacă vor pot să te țină acolo în aeroport la întoarcere, până îți bagi mințile în cap. Ceea ce s-a și întâmplat la plecare, fiindcă n-am avut biletul ăla penibil, m-au dat afară din rând, cu riscul să pierd avionul, și mi-au zis să mă întorc 150 de kilometri, la hotelul în care am stat să caut hârtia vieții lor.
Ehei, atunci să vă văd față în față cu niște asiatici supărați că nu le dai ce trebuie, tu stând fără nicio speranță în nomansland, butonând telefonul să cauți numărul de la ambasada ta, de la un ziar, o televiziune, o organizație de drepturile omului, ceva, cineva care să te scoată din rahat și să te aducă acasă.
Și în sfârșit, când mai ai puțin și crapi de disperare, i se face milă unei asiatice, una mică cât un șoricel și vine cu două hârtii de alea micuțe, zice să le scrii din nou și să stai la coadă și să taci. Bine, asta am înțeles din semne și din gesturi, așa mă făcut, khmerul cu trese pe umăr de la control pașapoarte a fost mulțumit că i-am dat kktul de hârtie, și ne-a aruncat pașapoartele înapoi pe geamul ghișeului.
E bine când ai noroc, e bine când știi că peste 12 ore de zbor o să fii acasă, Doamne, vreau acasă în Bucureștiul meu murdar, isteric, haios, unde o să mă întâmpine careva cu ,,Hai să-mi bag p..la”, zici că nu-i mișto la asiatici?